Apeluri deschide de proiecte pe Fondurile Structurale
Vad un om alergand pe strada. Nu-l intereseaza ca se stropeste din cap pana in picioare. Alearga ca un nebun. Poate chiar e nebun, mai stii? Ceea ce urmeaza imi confirma ultimul gand. Omul alearga in directia mea. Se opreste in dreptul meu. E ud leoarca. Nu cred sa existe ceva uscat pe el. Din punctul acesta de vedere ne asemanam.
Nici eu nu sunt mai putin ud ca el. Chiar si costumatia ma face sa-i dau dreptate primei mele impresii: intr-adevar, e tacanit, saracu’! E imbracat intr-un tricou destul de vechi iar pantalonii scurti, de un rosu tipator, sunt prinsi cu niste bretele. In picioare are pantofi de gala. Aproape ca ma pufneste rasul, fiindca sosetele nu-i sunt asortate: una e neagra, alta e verde. In orice caz, un asa “look”, mai rar! Dupa ce isi trage sufletul, ma intreaba, fixandu-si ochii pe cerul plumburiu: “Nu va suparati! Nu stiti de cand n-a mai plouat asa de marunt si asa de des?” Apoi ma priveste in ochi, ca si cum ar astepta un raspuns cat mai rapid. Uimirea ce ma cuprinde imi blocheaza centrul vorbirii, asa ca nu pot sa articulez decat doi “a” si un “i”. Se incrunta si ma priveste acuzator. Credea ca am vrut sa spun fonduri structurale, poate ...
Parca ar spune: “Stii tu ceva, dar esti un mare magar si nu vrei sa-mi spui ce stii! Nu-i nimic! Intr-un final, tot voi gasi raspunsul!” Apoi ma pierde din raza sa de actiune si, ca si cum ar fi zarit pe cineva cunoscut, porneste in fuga mai departe. Din nou, fara sa bage in seama faptul ca tot la doi pasi calca intr-o balta. Ma intorc nedumerit si-l privesc cum se indeparteaza. Se opreste la vreo treizeci de metri in spatele meu, langa un trecator si il intreaba ceva.
Zaboveste si in dreptul acestuia cam la fel de putin ca si in cazul meu si porneste in fuga mai departe. Trecatorului acostat i se poate citi pe fata mirarea si nedumerirea. “Precis l-a intrebat acelasi lucru ca si pe mine!”, decretez eu si imi continui drumul spre casa.
